Două cuvinte greceşti definesc cuvântul fotografie: photos = lumină şi grapho = a scrie, ceea ce, în traducere literară, înseamnă scriere cu ajutorul luminii.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale fotografiei este expresivitatea şi viaţa imaginii legate de capacitatea de a reda realist şi convingător esenţa evenimentului produs, caracterul persoanei fotografiate, armonia peisajului, particularităţile formelor arhitecturale ale clădirilor. Toate aceste însuşiri – “esenţă, caracter, armonie, particularitate etc”, se pot exprima şi sublinia în fotografie prin alegerea intimă a locului din care se face fotografierea.

Curatarea aparatului de fotografiat

Aceasta operatiune necesita cateva instrumente, pe care orice fotograf trebuie sa le aiba in geanta sa:

- bucata de tesatura care indeparteaza praful,

- o pensula fina

- o pompita de cauciuc (asemanatoare parei de cauciuc ce se gaseste la centrele tehnico-medicale)

Acestea servesc mai ales curatirii exterioare a aparatului. Exista la unele magazine de specialitate truse speciale ce includ si o pompita prevazuta cu pensula.

Trebuie avut grija ca sa efectuam operatiile de curatire cu delicatete, deoarece, printr-o manipulare prea agresiva, se pot produce deteriorari ale suprafetelor respective. Nu trebuie exagerat cu frecventa acestei operatiuni, mai ales ca nu praful este cel care deranjeaza la fotografiere, ci petele de grasime, care scad luminozitatea aparatului. Acestea trebuie sterse cit mai repede, altfel va fi mai dificil si pot degrada in timp pelicula antireflex de pe lentila frontala a obiectivului.

Mai intii vom curata corpul aparatului si fata obiectivelor cu bucata de tesatura, de preferinta bumbac sau, mai bine, microfibra speciala pentru astfel de operatiuni. Apoi vom folosi pensula fina pentru curatarea lentilelor, filtrelor si a interiorului aparatului.

Atentie! Nu incercati sa folositi spirt ori alte substante chimice care pot ataca stratul antireflex de pe obiectiv! Exista solutii speciale, gen sampon diluat, pentru curatarea lentilelor.

Atentie! Nu curatati obturatorul aparatului cu pensule ori alte mijloace! Lamelele obturatorului sint extrem de fragile la actiuni mecanice, si o mica indoire a acestora poate duce la reparatii foarte costisitoare. Curatarea lui se va face doar de catre un specialist, ceea ce va costa cu siguranta mult mai putin decit o eventuala reparatie a sa.

Praful din interiorul aparatului si de pe obiective, care ramine dupa folosirea pensulei, poate fi indepartat cu ajutorul pompitei de cauciuc.

Nu trebuie uitat ca aparatul si obiectivele trebuie protejate de murdarie prin folosirea gentilor foto, a tocurilor speciale si a cutiilor pentru filtre. De asemenea, unii fotografi lasa permanent pe obiectiv un filtru UV [ultra violet] transparent, pentru protejarea acestuia.

Temperatura culorii.

Incalzind treptat o sirma ea va radia lumina in functie de temperatura la care este de la rosu-inchis pina la alb. Relatia dintre temperatura si lumina radiata defineste temperatura culorii si se exprima in grade Kelvin. Lumina zilei are intre 5500 si 5800°K, in zilele cu ceata avem intre 7700-8500°K iar lumina reflectata de cerul albastru are intre 12000 si 27000°K.

- Culoarea neagra este apasatoare

- Culoarea alba da senzatia de puritate, de optimism.

- Tonurile cenusii sunt reci, melancolice.

- Tonurile galbene sunt cele mai calde si luminoase.

- Tonurile verzi sunt odihnitoare, dar reci.

- Tonurile portocalii sunt stimulatoare, iritante.

- Tonurile violete de culoare rosie sunt iritante, iar cele albastrui sunt calmante.

Contrastul cantitativ

Scara de stralucire a culorilor: galben-9; portocaliu-8; rosu-6; violet-3; albastru-4; verde-6. Valorile perechilor complementare: galben-violet 3-1; portocaliu-albastru 2-1; rosu-verde 1-1; Deci galbenul trebuie sa ocupe o suprafata de trei ori mai mica pentru a fi echilibrat de culoarea complementara.

Contrastul cald-rece

Culorile galben-portocaliu, portocaliu, rosu-portocaliu, rosu, rosu-violet sunt denumite culori calde. Culorile galben-verzui, verde, albastru-verzui, albastru, albastru-violet, violet sunt denumite culori reci.

Spectrul luminii solare

Un fascicul de lumina solara ce trece printr-o prisma se descompune intr-un fascicul conic denumit spectru colorat in culorile curcubeului: violet-indigo-albastru-verde-galben-portocaliu-rosu. Albastru, galben si rosu se numesc culori primare sau fundamentale deoarece nu pot fi obtinute prin amestec. Celelalte culori se numesc culori binare deoarece se pot obtine din amestecul culorilor fundamentale. Culorile complementare sunt culorile care combinate in proportii egale dau lumina alba.

Succesiune de actiuni la fotografiere

Până la apăsarea pe declanşator, mai sunt de făcut următoarele operaţii:

1. Stabilirea punctului de staţie.

2. Determinarea expunerii.

3. Reglarea obturatorului, a diafragmei şi a distanţei.

O dată ales subiectul şi “compusă” imaginea din punct de vedere estetic, fotograful trebuie să aleagă punctul de staţie, care asigură încadrarea dorită a subiectului.
Fotografia trebuie să arate privitorului subiectul fotografiat, cât mai verific şi mai expresiv, iar impresia provocată privitorului trebuie să fie cât mai apropiată de cea produsă de către subiect asupra fotoreporterului. Fotografia trebuie să redea cât mai clar lucrul care a constituit obiectul atenţiei fotoreporterului şi să rezulte scopul în care a fost făcută fotografia.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale fotografiei este expresivitatea şi viaţa imaginii legate de capacitatea de a reda realist şi convingător esenţa evenimentului produs, caracterul persoanei fotografiate, armonia peisajului, particularităţile formelor arhitecturale ale clădirilor. Toate aceste însuşiri – “esenţă, caracter, armonie, particularitate etc”, se pot exprima şi sublinia în fotografie prin alegerea intimă a locului din care se face fotografierea.

Există trei elemente care condiţionează alegerea unui punct de staţie optim:

a) direcţia de fotografiere;

b) distanţa până la subiectul de fotografiat;

c) înălţimea punctului de staţie.

Alegerea directiei de fotografiere

Când avem de fotografiat o clădire, o statuie sau un grup de oameni, există tentaţia de a aşeza aparatul foto drept în faţa subiectului, situându-ne pe axa centrală a acestuia. Umplerea întregului câmp vizual al obiectivului numai cu materialul care interesează nemijlocit, este dictată de dorinţa de a acorda obiectului fotografiat locul central în imagine. O asemenea amplasare a subiectului duce la o prezentare simplistă a clădirii ca atare, rezultând fotografii neinteresante.

Determinarea distantei de fotografiere

Puşi în situaţia de a fotografia un subiect, ne întrebăm care este distanţa optimă la care să ne situăm? Dacă distanţa dintre aparat şi subiect va fi mai mare, va rezulta o imagine mai mică. Cu cât vom fi mai aproape de subiect, cu atât acesta va apărea mai mare pe fotografie, diferitele detalii ocupând un loc din ce în ce mai mare, iar elementele marginale ies în afara cadrului.

Alegerea inaltimii punctului de statie

Alegerea nivelului punctului de staţie contribuie la rezolvarea plastică a fotografiei.

În mod convenţional, marea varietate de înălţimi de la care pot fi privite şi fotografiate subiectele, sunt clasificate în trei grupe principale:

- puncte de staţie normale;

- puncte de staţie inferioare (de jos);

- puncte de staţie superioare (de sus).

Punctul de staţie normal, cel mai răspândit, corespunde cu nivelul ochilor unui om în picioare, putându-se astfel reda fotografia sub forma cea mai obişnuită pentru ochiul omului. Rezultă o imagine fără deformări sau exagerări ale scării de reprezentare a părţilor inferioare sau superioare ale subiectului.

Alegerea unui punct de staţie inferior pentru executarea unui portret, duce la o exagerare dimensională a părţii inferioare a feţei; pe fotografie va apărea o bărbie maşină şi o frnte disproporţionat de îngustă.

Modificarea înălţimii punctului de staţie determină schimbarea în fotografie a poziţiei liniei orizontului. Folosind un punct de staţie normal, obţinem o fotografie în care linia orizontului trece cu precizie pe mijlocul imaginii, împărţind-o în două jumătăţi aproximativ egale. Ea pare ruptă în două părţi independente, fără legătura între ele, determinând pierderea unităţii de compoziţie.

Alegând un punct de staţie inferior, linia orizontului coboară, iar subiectele din prim-plan sunt proiectate pe fundalul cerului, exagerându-se dimensiunea acestora.

Incadrarea

Este următoarea etapă prin care fotoreporterul va putea realiza o imagine plastică şi interesantă. Acum se delimitează zona ce va rămâne în imagine, lăsând în afară ceea ce nu prezintă interes. La încadrarea unei imagini fotografice trebuie stabilite cu precizie limitele cadrului care să aibă o compoziţie finită.

La portrete, spaţiul liber se lasă în direcţia de rotire a capului şi a privirii şi nu spre ceafă. Dacă limita cadrului este în imediata apropiere a feţei persoanei din portret, ea pare că se constituie într-un obstacol în calea mişcării, eliminând dinamica fotografiei.

Dacă se fotografiază subiecte în mişcare rapidă (automobile, ciclişti) limitele cadrului se aşează astfel încât un spaţiu liber să fie lăsat în direcţia mişcării şi care să fie mult mai mare decât spaţiul rămas în spatele subiectului.

Punerea la punct

Este operaţia următoare prin care, la majoritatea aparatelor foto, se reglează claritatea imaginii astfel încât să se obţină un desen precis al tuturor detaliilor subiectului. În fotografie apare clar, în primul rând, obiectul asupra căruia se efectuează punerea la punct. Cu cât planul de punere la punct se găseşte mai departe de punctul de staţie şi, deci, de obiectiv, cu atât profunzimea este mai mare şi, invers, această profunzime scade prin micşorarea distanţei dintre obiectiv şi planul de punere la punct.

Profunzimea mai depinde şi de distanţa focală a obiectivului: cu cât distanţa focală este mai mică, cu atât profunzimea va fi mai mare şi invers.

În partea fotografică se întâlnesc următoarele cazuri mai răspândite şi caracteristice ale punerii la punct:

- determinarea şi folosirea profunzimii maxime;

- obţinerea spaţiului redat cu claritate între anumite limite;

- punerea la punct pentru obiectul principal al imaginii;

- reducerea clarităţii imaginii în adâncime, în scopul redării caracterului spaţial al ei.

Lumina in fotografie

Două cuvinte greceşti definesc cuvântul fotografie: photos = lumină şi grapho = a scrie, ceea ce, în traducere literară, înseamnă scriere cu ajutorul luminii.

Hârtia albă reflectă 80% din cantitatea de lumină incidentă.

Fluxul de lumină care cade asupra obiectelor sau suprafeţelor fotografiate se distribuie relative uniform asupra acestora. Cu toate acestea, figurile şi obiectele vor avea strălucire diferită. Explicaţia: ele vor trimite spre obiectivul aparatului foto cantităţi de lumină diferită datorită capacităţii diferite de reflexie şi valorilor diferite a coeficienţilor de strălucire, generând suprafeţe mai întunecoase sau mai luminoase.

În realitate, în timp ce obiectele au volum, culoare, peisajele au dimensiuni mari şi profunzime. Aceste caracteristici trebuiesc redate în fotografie prin iluminarea lor.

Pentru perceperea corectă a figurii unei persoane este necesară evidenţierea trăsăturilor şi contururilor, detaşarea figurii de fondul respectiv. Figura şi fundalul pe care aceasta se proiectează, trebuie să aibă străluciri şi un nivel de iluminare diferit.

Condiţiile defavorabile de iluminare la fotografiere sărăcesc rezultatul plastic al imaginii obţinute.

Folosirea luminii solare laterale, lasă umbre lungi la oameni şi clădiri. Alternanţa zonelor însorite cu cele umbrite, tranziţiile de tonuri favorizează exprimarea spaţiului.
La fotografiere, este necesar să se rezolve simultan şi în strânsă legătură între ele, cele trei roluri importante ale iluminării:

- plastic;

- de compoziţie;

- tehnic.

Lumina naturala

În practica fotografului începător, peisajele, scenele din viaţă şi chiar portretele sunt realizate în aer liber. Îşi păstrează importanţa sa lumina, ca unul din cele mai importante mijloace plastice ale fotografiei? Răspunsul este afirmativ.

Şi la fotografierea în aer liber dispunem de o serie întreagă de posibilităţi de folosire în mod creator a luminii pentru obţinerea unei fotografii expresive şi de efect.
În primul rând, trebuie să se ţină seama de faptul că lumina naturală îşi schimbă condiţiile în cursul zilei, depinzând de starea timpului, de gradul de înnourare, de gradul de poluare şi alţi factori.

Dimineaţa, în zori, primele raze ale soarelui încălzeşte pământul, formându-se o uşoară ceaţă care slăbeşte intensitatea luminii solare directe şi atenuează contrastele. În asemenea condiţii, întreaga iluminare capătă tranziţii noi şi o gradaţie fină de tonuri.

La miezul zilei, soarele începe să ilumineze intens, umbrele devin scunde şi dure, provocând contraste puternice.

După amiază se formează umbre lungi, norii către apus proiectează un desen artistic, iar intensitatea luminii scade treptat. Toate aceste efecte de iluminare, variate, se schimbă şi în funcţie de anotimp: o amiază călduroasă de vară, o zi cenuşie de toamnă, o zi geroasă dar însorită de ianuarie sau o splendidă zi de primăvară, prezintă fiecare caracteristicile sale proprii de lumină şi diferă foarte mult între ele în ce priveşte desenul de lumini. Dar chiar şi în acelaşi anotimp sau chiar la aceeaşi oră a zilei, se pot întâlni cele mai variate efecte de iluminare.

La fotografierea în aer liber, lumina solară dirijată poate fi utilizată şi drept contralumină. Contralumina accentuează conturul subiectului, îl detaşează de fond şi asigură un desen de lumini foarte interesant şi expresiv al imaginii.

Contralumina este folosită larg şi în natură pentru punerea în evidenţă a diferitelor structuri: gheaţa, stratul de zăpadă, oglinda apei, ceaţa depărtărilor.

În realizările noastre, începem prin a imita şi dacă perseverăm, sfârşim prin a creea, într-un stil care ne este propriu şi care va fi cu atât mai personal şi mai valoros, cu cât mintea şi sufletul ne vor fi mai legate prin cultura şi educţia artistică.

“Ce” am vrut să spunem şi “Cum” am făcut-o prin fotografie, o analizează şi apreciază privitorii lucrărilor noastre.

Fotografia nu este un scop în sine, ci numai mijlocul prin care se realizează un scop: comunicarea cu oamenii. De aceea, ea trebuie să aibă un conţinut care să informeze, să educe, să distreze sau să comunice un sentiment, o stare de spirit.

Cum va organizati pozele in calculator?

E bine sa aveti o partitie sau un hard separat suficient de mare numai pentru asta.

Formatul pozelor si particularitatea lor nu prea e supusa virusarii dar nu le tineti pe partitia cu sistemul de operare.

Daca se intampla ceva sa nu pierdeti tot.

De salvat periodic si pe CD sau DVD e recomandat.

Selectati-le in fodere separate nu la gramada,ori pe evenimente, ori pe tematici.

Faceti folder separat de procesate, de virgine, de semiprocesate, asta va ajuta mult.

Sa aveti folder si cu variantele miscorate pentru net tot separat.

Cand baza de date creste devine tot mai greu de gasit sau accesat o poza mai veche daca sunt aruncate la gramada in calculator.

Daca Picasa nu va satisface ca soft de organizare in calculator va mai recomand un soft, tot free:

http://www.vallen.de/freeware/

Viorel Anghel

Sursa:  Forumul Agora-Foto.ro